Intre suspin... si... Surâs...

FLUTURELE

Într-o zi, o mică spărtură a apărut pe suprafaţa unui cocon, şi un om s-a aşezat pentru a contempla timp de mai multe ore fluturele, în timp ce acesta se lupta să-şi strecoare corpul prin acest mic orificiu. Apoi se părea că fluturele nu mai face nici un progres. Se părea că a ajuns cât de departe putuse şi acum nu mai putea progresa.

Atunci omul a hotărât să-l ajute pe fluture: a luat o pereche de foarfeci şi a decupat bucata rămasă de cocon. Fluturele a ieşit astfel cu uşurinţă de acolo. Dar avea un corp umflat şi aripi mici şi plăpânde. Omul continua să observe fluturele, căci spera că la un moment dat, aripile urmau să se dezvolte, să poată să susţină corpul şi să se contracte la nevoie. Nimic nu se întâmpla însă!

De fapt, fluturele şi-a petrecut restul vieţii târându-se cu un corp umflat şi cu aripi plăpânde. El n-a fost niciodată capabil să zboare.

Ceea ce omul nu a înţeles, în bunătatea şi graba sa, a fost că coconul strâmt şi efortul impus fluturelui de a ieşi prin minusculul orificiu, era calea impusă de Dumnezeu pentru a transfera lichidul din corp înspre aripile lui, pentru a fi pregătit să zboare la ieşirea din cocon.

De multe ori luptele sunt exact de ceea ce avem nevoie în viaţa noastră. Dacă Dumnezeu ne-ar fi ajutat să înaintăm fără obstacol în viaţă, am fi diminuaţi, mutilaţi. N-am fi niciodată atât de puternici cât am putea fi.
N-am zbura niciodată!
 

POVESTE PENTRU COPII
de Jean-Marc Mantel

Spune-mi, tăticule, explică-mi cum m-am născut eu. Înainte de a-l avea pe frăţiorul meu, mama avea un pântec mare în lăuntrul căruia era bebeluşul. Dar cum a putut el să intre acolo şi cine l-a adus ?

Vezi tu, băiete, este foarte simplu şi foarte complicat în acelaşi timp. Când tu ne vezi, din când în când, pe mama ta şi pe mine, alipiţi cu blândeţe unul de altul, din această căldură blândă se va naşte un omuleţ. El va fi la început minuscul, ca şi o lacrimă depusă în pântecul mamei, apoi va creşte în acest cuib primitor până când va fi destul de puternic pentru a înfrunta lumea oamenilor. Dar acest copil care vine pe lume este ca şi un om care şi-a pierdut memoria, care nu-şi mai aminteşte absolut nimic. Încet-încet, de-a lungul anilor, el îşi va reaminti de ceea ce a cunoscut dintotdeauna. Va întâlni multe frici şi dureri, dar mereu va fi ghidat de această luminiţă invizibilă care străluceşte în străfundul inimii lui. Va trebui ca el să înveţe s-o asculte ca pe un prieten de nedespărţit, şi să facă în aşa fel încât lumina sa să nu pălească  şi numai astfel, încet-încet, această minusculă luminiţă, pe care unii oameni o numesc Dumnezeu, va creşte, va deveni o flacără uriaşă şi strălucitoare care luminează ca mii de sori. Tu va trebui s-o asculţi mereu cu o imensă atenţie, pentru că în această lumină, se află ceea ce caută orice om, pacea eternă care străluceşte în tăcerea sufletului şi este oferită ca un dar celui care va şti s-o iubească. Acolo rezidă adevărata locuinţă a omului, locul pe care, de fapt, nu l-a părăsit niciodată. Atunci când vei ajunge la vârsta maturităţii şi când această eternă lumină se va fi dezvăluit în sfârşit ochilor tăi neştiutori, te vei odihni pentru totdeauna în inefabila splendoare a eternităţii, în această împărăţie care niciodată nu se întunecă şi contemplă creaţia cu privirea ei vastă ca şi lumea. Numai în acest moment vei fi cu adevărat om, când vei fi înţeles că în spatele acestui mic trup de carne rezidă însăşi esenţa frumuseţii şi străluceşte sursa(izvorul) tuturor bucuriilor. Aceea va fi adevărata zi a naşterii tale, ziua în care adevăratul sens al existenţei tale îşi va fi fost în sfârşit descoperit.

Copilul a ascultat în tăcerea respectuoasă a celui care învaţă. Fără zgomot, s-a ridicat, a privit o clipă miriada de stele de pe cerul albăstriu şi a ieşit afară să-şi contemple propriul destin.


Undeva, candva

COMEDIANUL DE TOT TIMPUL
de Sébastien Fargue

Această poveste este o ficţiune şi nu-l angajează decât pe autorul ei.

Un comedian , interpretându-şi rolul de nobil erou al timpurilor moderne într-un film, începuse să creadă că el este în realitate personajul pe care–l interpreta. El credea că filmul este realitatea vieţii lui. Astfel, s-a îndrăgostit de comediana pe care o credea a fi în realitate tovarăşa lui, a întors spatele comedianului care juca rolul celui „rău” şi s-a împrietenit cu comedianul care era prietenul lui în scenariu, şi a purces la salvarea lumii de-adevăratelea.

Pentru el, foştii lui colegi nu mai erau comedieni, ci personaje reale, uitând că era vorba de un film. El luase astfel, virtualul, filmul, drept realitate, şi realitatea vechii sale vieţi drept film. Putea astfel să intre într-o lume cunoscută, în care el avea rolul frumos, cu un suculent „happy end”!

Omul credea cu tărie în aceasta, încât colegii, exasperaţi, l-au obligat să consulte un psihiatru specialist în dedublările de personalitate. Cu ocazia primei întâlniri, comedianul l-a întrebat pe psihiatru dacă făcea aceasta de mult timp şi dacă intenţiona să păstreze acest rol şi pentru alte filme întrucât îl interpreta foarte bine! La acestea, medicul îi răspunse: „Văd, văd.”, apoi îi recomandă câteva pilule şi repaus, pe scurt îşi făcu meseria.

Comedianul urmă prescripţiile medicului, convins fiind că pilulele sunt false, şi că tocmai trecuse pe la „camera ascunsă”, o farsă bună a prietenilor lui, sau o încercare a celor „răi” de a-l împiedica să salveze lumea!

Apoi, continuă să creadă în rolul său de erou, să doarmă în decorurile de producţie, să convingă pe tovarăşa lui (în film) să rămână acolo cu el, etc… (Medicul prescrisese colegilor comedianului să fie cât mai consensuali posibil). În pofida tratamentului şi a răbdării pline de bunăvoinţă a colegilor lui, comedianul a rămas însă complet identificat cu rolul său şi încerca necontenit să-i facă pe prietenii lui să întrerupă puţin activitatea lor de comedieni de tot timpul pentru nu ştiu ce „reality show” televizual (poate o manipulare a celor „răi” care a reuşit să-i hipnotizeze pe tovarăşii săi), în timp ce lor le rămânea încă lumea întreagă de salvat!

În final, văzând că pentru moment comedianul rămânea incurabil, psihiatrul a aranjat să fie internat într-un institut specializat. Comedianul crezu că era vorba de o înrolare cu forţa într-unul din „reality show” televizuale (încă o manipulare a celor „răi”), şi a fost dezamăgit, mai ales atunci când contractul pe care trebui să-l semneze nu menţiona nici o retribuire financiară pentru această activitate de actor pentru care de altfel, el nu urmase nici o formare. În plus, aceasta nu se potrivea de loc cu personalitatea lui de erou câştigător!

Apoi întâlni în acest institut, pe un alt actor care fusese şi el angajat cu forţa să interpreteze acest rol de intern. Nu îi fusese dată nici o misiune, trebuia să improvizeze, dar ştia că este filmat de spioni pentru că zărise mici camere de filmare în toate sălile, inclusiv în grădină!

Într-o bună zi, în virtutea tratamentului şi a terapiei, comedianul a trebuit să revină la evidenţa că el de fapt delirase în legătură cu faptul că ar fi fost un nobil erou străduindu-se să salveze lumea cât de bine putea. Că ceea ce el credea a fi un film sau o cursă a „celor răi” era adevărata realitate, şi că ceea ce lua drept realitate era un film destul de convenţional. A putut astfel să se desfacă complet de acest rol vechi care îi „venea la fix” şi să revină la consensul general. A putut astfel să-şi regăsească prietenii reali şi să nu mai fie îndrăgostit de această comediană pe care o credea soţia lui „de-adevăratelea”.

I s-a recomandat tot aşa să nu-şi mai reia vechea lui ocupaţie de comedian, pentru a preveni orice eventuală recădere.

Astfel a devenit grădinar, a regăsit o nouă situaţie socială, tot ceea ce era mai normal. După toate acestea, el se întreba zi de zi cu privire la rolul lui de fiinţă omenească. Rolul lui de grădinar îi plăcea, viaţa lui omenească era aproape echilibrată, cu toate plăcerile sau durerile, era ceva normal!

Într-o zi, începuse să înţeleagă că tot ceea ce făcea şi tot ceea ce era el în această lume în mişcare, era un rol. Că ceea ce credea el a fi realitatea era de fapt un film, o iluzie… Astfel, înţelegea că corpul lui şi cu toate simţurile lui erau de fapt ca o cameră biologică autonomă, filmând imaginile, înregistrând sunetele şi chiar resimţind şi reacţionând la situaţii ca şi cum ar fi adevărate.

Începuse să ia din ce în ce mai mult recul vizavi de ceea ce considera astfel ca pe un film, inclusiv faţă de tot ceea ce se petrecea în interiorul corpului său şi la nivelul gândurilor. Devenea astfel, treptat, spectatorul neutru a tot ceea ce putea percepe, emoţii, plăceri sau dureri, de aceeaşi manieră. Aşa încât a fost complet dez-identificat de tot ceea ce era fenomenal. Ajunse la concluzia că tot ceea ce compunea lumea exterioară ca şi corpul, gândurile şi emoţiile de asemenea, era un film, un mare teatru universal.

În sfârşit şi-a pus întrebarea: „Cine sunt eu?”

Dar nu ajungea să răspundă la această întrebare, nu numai că răspunsurile rămâneau fragmentare, incomplete, dar făceau parte din film şi ele, şi erau deci virtuale şi non reale. Îi era imposibil să definească ori să dea un nume acestei „prezenţe fără formă care percepe, din adâncul lui cel mai profund”, căci aceasta nu era nici un obiect, nici o stare, nici o idee, ci mai degrabă absenţa a toate acestea, dar ceva care era totuşi! Tăcerea interioară a devenit pentru el singurul răspuns valabil la această întrebare; mai mult, aceasta îi ajuta să rămână în pace în faţa acestui insondabil mister.

Omul a concluzionat că tot ceea ce era fenomenal, tot ceea ce apărea în film, în timp sau în spaţiu, era iluzoriu, relativ, virtual, „aparent”, fals; şi că tot ceea ce nu apărea în film, care rămânea în afara timpului şi spaţiului, care nu lua nici o formă, în timp ce era tot timpul acolo, era adevărat, real, absolut. Atunci, ce paradox! Adevărul era absenţa formei, vidul, tăcerea! Şi adevărata sa identitate, ceea ce era el cu adevărat, era acest vid, această prezenţă, acest etern non formulat, non manifestat!

Pentru o clipă a crezut că recidiva, că redevenea nebun, dar a înţeles că nu era aşa, căci de când se dez-identificase  de orice lucru, o fericire fără explicaţie apărea în el, din ce în ce mai des şi din ce în ce mai preponderent. Nimic legat de pasiunea exuberantă şi angoasantă a fostului său delir. Nu mai suferea, nu mai punea întrebări, viaţa curgea într-un etern prezent, într-o inexprimabilă plenitudine. El făcea pur şi simplu ceea ce avea de făcut pentru satisfacerea nevoilor corpului şi vieţii sociale, cu ceva distracţii la alegere. Constatase chiar că privirea altora s-a schimbat, şi că nu mai intra în nici un conflict relaţional sau ideologic, ca şi cum totul ar fi devenit perfect! Nu-i mai era frică, pentru că ştia că această viaţă era un film amplu, cea mai mare superproducţie realizată vreodată; ştia că cei răi erau falşi răi, şi că cei blânzi erau falşi blânzi! Că toate rolurile din acest film făceau parte din scenariu, şi că fiecare îşi susţinea exact rolul lui pe locul lui, chiar dacă majoritatea actorilor încă credeau că identitatea personajului pe care-l interpretau era adevărata lor identitate!

El înţelesese că adevărata sa identitate era acest martor fericit al spectacolului, realizând fără să o spună, cel mai mare film turnat vreodată! Prin simpla prezenţă a acestui martor fericit şi tăcut, din această conştiinţă în stare pură, lucrurile şi întâmplările puteau să apară, să existe, apoi să dispară; el era suportul pentru aceasta, arierplanul invizibil. Tot ceea ce era perceput exista datorită lui. El era spectatorul, luând temporar aparenţa unui comedian, descoperind scenariul clipă de clipă, într-un decor care exista numai pentru că el era conştient de toate acestea. Ce nebunie! Ce minune! Ce bucurie!

Prietenul nostru a hotărât să păstreze toate acestea pentru el şi să nu dezvăluie nimănui nimic, nu voia să fie internat din nou, chiar dacă aceasta era virtual! A continuat pur şi simplu să-şi interpreteze rolul lui de grădinar, dar ştia, în acelaşi timp, că nu era vorba decât de un rol temporar, o funcţie care îi era atribuită acestui om a cărui formă o avea, pe durata acestei vieţi de om.

Mai târziu a întâlnit persoane care îi puneau întrebări în legătură cu strania lui atitudine de imbecil fericit care nu-l părăsea niciodată. În sfârşit, el a explicat descoperirea sa unora care doreau în mod ciudat şi din tot sufletul să găsească această nebunie pe care el o trăia din plin. N-a cunoscut probleme pentru că ştia să-şi adapteze discursul potrivit diferiţilor interlocutori, şi simţea în mod sistematic, în privinţa lor, o profundă şi blândă bunăvoinţă. Când i se spunea că avea un mod straniu şi periculos de a vedea viaţa, el răspundea că el este filosof şi că conceptele lui nu-l angajau decât pe el, răspuns care îi era acceptat şi oamenii îl identificau cu acest rol.

El era unul dintre singurii care nu se înşelau în acest sens.

Grădinarul a trăit fericit până la sfârşitul vieţii sale, până la sfârşitul timpului de apariţie a acestui personaj temporar în marele film al Vieţii.

El n-a murit niciodată, pentru că era însuşi principiul vieţii şi pentru că acest principiu rămâne veşnic prezent, cu sau fără film de privit!
 

Culese si traduse de pe net, mai exact: www.soupir.org

Salt la inceputul paginii